Mircea Flonta - Educația religioasă în școlile publice este un drept

Mircea Flonta - Etica, alternativă la predarea religiei în școli?
Mircea Flonta, profesor al Facultății de Filosofie din București, a oferit Centrului de Cercetare în Etică Aplicată un interviu legat de propunerea deputatului Remus Cernea ca educația confesională să fie înlocuită cu studiul etici sau al filosofiei.

Considerăm că răspunsul domnului profesor stabilește mult mai clar și obiectiv linia de analiză a problemei educației religioase în școlile publice. Și, mai mult decât atât, sesizează aspectul cel mai important al acestei chestiuni, anume acela al modului în care este predată educația religioasă.
Deși micile grupări așa-zis umaniste din România fac gălăgie de câte ori apare în presă un scandal în jurul excesului de zel al unui profesor de religie, gălăgia aceasta este doar scut de paradă pentru aversiunea irațională împotriva religiei ca atare. În ciuda acestui fapt, credem că manualele de religie pot fi mult îmbunătățite pentru a se ridica la nivelul cerut de natura materiei predate.

Așa cum sesizează și domnul profesor, nu este posibilă o predare meta-confesională sau rațională a religiei. Asta fiindcă ar dilua mesajul confesional și ar anula rațiunea predării religiei în școală. Propunerea ca să se predea toate religiile sau istoria religiilor este absolut nerezonabilă și imposibil de aplicat în practică cu vreun rezultat care să justifice eforturile.
Prof. univ. dr. Mircea Flonta, membru corespondent al Academiei Române, analizează inițiativa legislativă prin intermediul căreia se propune înlocuirea „Religiei" cu disciplina „Etică şi cultură civică" în trunchiul comun. Este principiul laicității în contradicție cu predarea „Religiei" în școlile de stat? De asemenea, sprijină această disciplină valorile toleranței sau tinde să formeze convingeri exclusiviste? Este „Etica şi cultura civică" o bună alternativă?

Sursa video - https://youtu.be/8ZaGLUcf-C8

***

Educația religioasă în școlile publice

„Cea mai frumoasă podoabă a unui tânăr este inima curată și mintea trează” (Mitropolitul Nicolae Bălan)
„Doamne, la cine ne vom duce? Tu ai cuvintele vieţii celei veşnice”, i-a spus Sfântul Apostol Petru Mântuitorului. Într-adevăr, cuvintele Domnului sunt veșnice, având puterea transformării sufletelor, a îmblânzirii inimilor, în orice veac. Însă e necesar ca aceste cuvinte să poată ajunge la copii, pentru a le păstra trează vocea conștiinței încă de mici, spre a-i modela duhovnicește.
Educația religioasă în familie pornește de la glasul iubitor al mamei, de la îndemnul întăritor al tatălui, de la povața bunicilor, cuvintele inspirate vor răsuna în inimile lor pentru totdeauna. Învățăturile înțelepte și iubitoare, primite cu toată încrederea în prima copilărie, vor fi axiomele vieții lor. Vor fi acele pietre scumpe din cutia cu bijuterii a celor mai dragi amintiri, alături de chipurile familiare. Desigur, dacă această formă de educație religioasă familială, bazată pe învățătura Bisericii, chiar există. Și aceia dintre copiii care beneficiază de ele, într-un neam care a păstrat firul tradiției creștine, inclusiv sub presiunea comunismului, le rememorează nu doar ca simple învățături, ci ca izvoare permanente de har, venit din rădăcina strămoșilor.
Îmi amintesc, spre exemplu, rugăciunea învățată de mică de la bunica, care mi-a însoțit copilăria pe final de regim comunist, într-un mediu cvasiateu: Cruce-n masă,/ Cruce-n casă,/ Cruce-n cer,/ Cruce-n pământ,/ Cruciulița unde mă culc./ Cruciulița mă păzește/ De în zi până în noapte,/ Până la ceasul de moarte. „Este armă împotriva oricărei frici”, mi-a spus ea. Și a avut, într-adevăr, acest efect.
Așadar, pentru o educație religioasă minimală a copiilor ar trebui să ne îndreptăm privirile, în special, spre rudele cele mai apropiate ale acestora, părinții și bunicii. Nu e vorba, însă, despre o formă sistematică și încorsetantă de educație oferite de ei. Ci de tot ceea ce provine din căldura inimii lor, spontan, ca necesitate interioară de a transmite următoarelor generații valorile lor fundamentale. Este vorba de rugăciuni, de povestiri și de informații spuse cu răbdare, cu bunătate și blândețe, în timp ce se creează stări de har… Dar și de exemple concrete de viață și atitudine creștină a familiei în fața diferitelor provocări întâmpinate pe care copiii le vor recepta.
Pare idilic sau imposibil? Desigur că nu. Există și astăzi familii creștine care nu au fost copleșite ori învinse de rapiditatea cursului vieții, de multitudinea grijilor, a problemelor. Care se îngrijesc și de sufletele lor, și de ale copiilor lor, pe care îi iau deseori de mânuță, mergând împreună la biserică. Pentru care se roagă și pe care îi binecuvântează, fără să considere acest lucru „desuet” sau „inutil”.

***

Educația religioasă la şcoală

Crescând, beneficiind sau nu de această formă de educație religioasă la nivelul familiei, copilul ajunge în mediul școlii, unde, de cele mai multe ori, părinții optează pentru participarea lui la ora de religie, potrivit cultului religios apartenent. Aici, un rol important îl joacă profesorul de religie, alături de tot ce este presupus în desfășurarea orei: cadrul clasei, manualul școlar (implicit succesiunea temelor abordate), materialele didactice suplimentare utilizate, metodele didactice folosite.
Profesorul nu poate suplini total carența educației religioase din familie, dacă este cazul de așa ceva, dar poate oferi noi deschideri elevilor din perspectivă spirituală, în mod sistematic și organizat, cu binecuvântarea Bisericii. Dacă ora de religie vine în completarea educației religioase de acasă și a celei primite prin participarea la slujbele Bisericii, este cazul cel mai fericit.
Profesorul de religie se pliază, în practică, pe toate tipurile de situație și foarte mult contează tactul său pedagogic, capacitatea de adaptare a discursului și a mesajului religios-moral la particularitățile de vârstă și individuale ale elevilor. Iar rodirea cuvântului în sufletele acestora Îi aparține, întotdeauna, lui Dumnezeu. La orice vârstă, acest cuvânt sădit poate rodi în momentul în care găsește un pământ bun al inimii. De aceea, impactul educației religioase nu este unul de moment, ci vizibil în timp, prelungindu-se în veșnicie.

***

Educația religioasă în Biserică

Participarea elevilor la cultul divin public, de asemenea, întărește credința acestora și le conferă avântul de a înfăptui binele sub orice aspect. Le clarifică și le curăță conștiința, le menține starea de vigilență în fața provocărilor societății, le dăruiește înțelepciune pentru a deosebi ce este bine de ce este rău. Nu este vorba de o participare obligatorie și cantitativă, ci de una benevolă, percepută ca o necesitate personală a rugăciunii în spațiul eclesial, consacrat.
Conlucrarea între familie, școală și Biserică în privința educației religioase a copilului poate face adevărate minuni, ajutându-l pe acesta să se dezvolte pe linia moralității, a respectului, a empatiei, a evlaviei față de cele sfinte, a speranței în puterea binelui, a credinței și a iubirii creștine atotcuprinzătoare. În plus, sfaturile inspirate ale duhovnicului către elev (de ce nu, și ale întregii sale familii) pot ajuta în situații concrete, particulare, mai mult sau mai puțin problematice.
Pe lângă toate acestea, este de menționat puterea autoeducației. Pe măsură ce crește, elevul va fi tot mai independent în luarea deciziilor cu privire la ce-l motivează, ce-l interesează, ce-l inspiră, la cum și cu cine să-și petreacă timpul liber, la ce lecturi să studieze, ce să aprofundeze, spre ce să-și îndrepte atenția. Cu cât preocupările sale, liber consimțite, vor include aspecte religioase, cu atât el va fi mai câștigat pe linia unui comportament responsabil în societate, cultivând însușiri precum altruismul, compasiunea, răbdarea, loialitatea, străduința spre bine.
În încheiere, ca exemplificare a ajutorului oferit prin cuvintele duhovnicului, notăm câteva dintre povețele către tineri ale arhimandritului Teofil Părăian, rămase celebre nu doar prin înțelepciunea lor, ci și prin impactul avut la nivelul celor cărora au fost adresate: „Gândiți frumos!; Ceea ce faci te și face; Nu-ți uita de Dumnezeu!; Nu uita de rugăciune!; Să fim mai buni!; Nu sta fără lucru (preocupare), că-i păcat!; Să lucrezi în așa fel încât să nu mai lucreze cineva după tine!; Iubește cu fapta și cu adevărul!; Sfântul Apostol Pavel înfățișează sufletul ca fiind oglinda în care se arată mărirea lui Dumnezeu (II Corinteni 3, 18). Ca să fie oglindă adevărată și curată, el trebuie însă să se modeleze după cuvântul lui Dumnezeu, avându-l pe acesta și oglindă, și pricină de îndreptare, ca cercetându-se și cunoscându-se în fața Lui, tot prin El să năzuiască și la îmbunătățire, ca să fie oglindă a măririi lui Dumnezeu”
Gânduri de altădată pentru atunci, pentru acum și pentru totdeauna, arhim. Teofil Părăian, Mitropolia Olteniei, 2006

Sursa articol - https://ortodox.md/importanta-educatiei-religioase-in-biserica-familie-si-scoala/

***

10 motive pentru care este necesar să se înveţe religia în şcoli

Pentru ca tinerii să poată alege informat. Orice părinte doreşte să îşi înzestreze copilul cu tot ce are nevoie ca să fie fericit. Ştie că trebuie să îl pregătească pentru momentele în care va trebui să se descurce singur şi încearcă să îl întărească suficient de mult ca să facă faţă greutăţilor. Nici un părinte …
1. Pentru ca tinerii să poată alege informat. Orice părinte doreşte să îşi înzestreze copilul cu tot ce are nevoie ca să fie fericit. Ştie că trebuie să îl pregătească pentru momentele în care va trebui să se descurce singur şi încearcă să îl întărească suficient de mult ca să facă faţă greutăţilor. Nici un părinte nu se gândeşte să lase biberonul lângă pătuţul copilului pentru a-i lăsa libertatea de a alege sau refuza să se hrănească, sau să îl lase să se îmbrace cum vrea la o vârstă la care nu ştie cum se poate apăra de ger sau de caniculă. În plus, îmbrăcămintea și hrana vor fi cele obișnuite în locul în care trăiește copilul, și aceasta nu va împiedica diversificarea ulterioară a alimentației și stilului vestimentar. Când un părinte ia aceste decizii, nu înseamnă că îi interzice copilului să facă alegeri, ci că îl educă până când are destule elemente ca să aleagă spre binele lui. Dacă părinţii înţeleg că au o responsabilitate în alegerile pe care le fac copiii în domenii relativ lipsite de importanţă, e foarte greu de înţeles cum de o minoritate (sonoră, ce-i drept) nu doar că îşi închipuie că îşi ajută copiii dacă îi lasă dezarmaţi tocmai în ce priveşte cultura religioasă, dar mai şi vrea să impună aceiaşi atitudine şi majorităţii.
2. Pentru ca să îşi cunoască identitatea culturală. Chiar dacă familia şi nu şcoala este prima răspunzătoare de formarea tinerilor, şcoala trebuie să ofere destule elemente ca viitorii membri ai societăţii să fie inseraţi în realitatea culturii în care s-au născut şi în care vor trăi. Limba, costumele naţionale, cântecele, toponimia, proverbele, arta sunt impregnate de simboluri şi aluzii religioase. Un tânăr care nu le cunoaşte originea şi semnificaţia nu îşi cunoaşte pe deplin identitatea. El nu trăieşte într-un instantaneu fotografic, invenat astăzi „de la zero”, ci într-o realitate complexă care provine dintr-un context religios, cultural şi istoric, şi pe acest fundament se va dezvolta în viitor. Educaţia lui Mowgli, bazată doar prin obsevarea animalelor şi a naturii, fără legături şi fără rădăcini, nu e un model concret de succes, ci poate fi cel mult subiect de parabolă (centrată, de fapt, pe importanţa legii naturale).
3. Orele de religie sunt o ocazie, de multe ori singura, de dezbatere a marilor întrebări legate de bine şi rău, sensul sau absurditatea lucrurilor, libertatea şi responsabilitatea oamenilor. Educaţia cetăţenească nu poate decât să enunţe nişte reglementări şi să stimuleze discuţii despre comportamentul în societate. Nu este menită şi nu poate opera cu noţiuni care să explice ce anume leagă membrii unei societăţi unii de alţii, sau ce poate să îi determine ca la nevoie să facă sacrificii unii pentru alţii. Nu poate explica ce este respectul, onoarea, abnegaţia şi de ce, deşi nu sunt legiferate, fără ele societatea este demoralizată sau chiar atomizată. În plus, unele studii indică faptul că activităţile religioase reduc riscurile de depresie şi sinucidere la tineri.
4. Pentru ca şcoala să formeze cetăţeni cu discernământ moral. Oamenii nu sunt în primul rând entităţi definite juridic, de aceea, când fac alegeri care privesc viaţa publică, trebuie să înţeleagă impactul acestora dincolo de definiţiile date de reglementări. Pentru cetăţenii care pot să se gândească şi dezbată în termeni de bine şi rău, nu doar de permis şi interzis, binele comun este un bine moral, nu doar bunăstarea majorităţii pentru o anumită perioadă. Fără educaţie morală, este inutil să ne aşteptăm că se va reduce numărul celor care fraudează sau abuzează de legi sau să credem că solidaritatea dintre noi va fi destul de puternică încât să respingă o agresiune străină (de care se vorbeşte din ce în ce mai mult, nu doar ca ipoteză teoretică).
5. Pentru apărarea libertăţii şi respingerea idolilor. Deosebirea dintre idolatrie şi adevăr nu este proprie decât civilizaţiei bazate pe Biblie. Rodney Stark crede că refuzul idolilor şi adoptarea monoteismului a contribuit la unificarea societăţii europene. Tinerii trebuie să ştie că nu sunt liberi atunci când se tatuează sau se îmbracă şocant, ci atunci când resping idolii, adică mirajele pe care le promit ideologiile, ingineriile sociale, promisiunile false de paradis pământesc. Cei care nu fac deosebirea dintre vorbele înşelătoare – formulele magice – şi viaţa reală sunt manipulabili. Idolatrii nu sunt doar cei care se prosternă fizic la un chip cioplit în lemn sau piatră, ci şi cei care îşi trăiesc viaţa absorbiţi de minciuni ambalate în promisiuni generoase şi atrăgătoare care nu pot răspunde aşteptărilor profunde ale oamenilor şi nu pot fi respectate.
6. Pentru a avea încredere în adevăr şi în raţiune. Mentalitatea europeană este formată în universităţi care şi-au avut începutul în mănăstiri. Cine studiază puţin religia află că tocmai aici au început primele dezbateri aprinse şi că metodele de argumentare folosite astăzi au fost perfecţionate în astfel de dezbateri. Acestea presupun un anumit mod de gândire şi o anumită atitudine faţă de raţiune şi adevăr care au permis deschiderea faţă de ştiinţă şi au creat şi posibilitatea aplicării pe scară largă a descoperirilor. Tinerii trebuie să fie informaţi că ideea că lumea este creată cu rost şi că este creată bine vine din Biblie, şi să nu le fie indiferent atunci când aud că cineva, invocând ortodoxia, vrea ca sensul – Logosul – să fie înlocuit de haos.
7. Pentru a înţelege istoria recentă. Regimul comunist din România este definit ca regimul ateu. Rezistenţa anticomunistă a fost într-o imensă măsură şi o rezistenţă împotriva ateismului. Nu e doar cazul celor condamnaţi formal din motive religioase, ci şi al sutelor de mii de arestaţi care au mărturisit că au rezistat presiunilor pentru că au crezut în Dumnezeu, ca și a milioanelor de părinţi şi bunici care i-au îndemnat pe copii să caute şi să spere altceva decât organizaţia de pionieri şi programul de la televizor. Poate fi relatată Revoluţia din 89 şi Piaţa Universităţii fără să se amintească de mulţimile care se rugau Tatăl Nostru şi cântau Cristos a Înviat? Se poate înţelege ceva din rezistenţa de la Sighet, de la Râmnicu Sărat şi din multe alte locuri de detenţie fără credinţa în Dumnezeu? Nu. Ce rost are procesul lui Vişinescu dacă nu există conştiinţă şi lege naturală, dacă nu există ceva care are precedenţă față legile strâmbe, indicaţiile de la Moscova şi ordinele secrete ale ministerului de interne? Întrebări similare sunt valabile şi pentru trecutul recent al ţărilor apropiate, care şi-au intersectat deseori destinul cu România. Ce ar fi făcut nemţii şi ruşii din Polonia, Ucraina sau Lituania dacă nu era credinţa?
8. Pentru a înţelege sistemele politice şi economice ale Vestului. Vestul nu e locul unde au început să umble câinii cu covrigi în coadă din momentul în care au fost create instituţiile UE, ci a fost totdeauna un spaţiu geografic relativ restrâns, care a avut un rol important în toate domeniile, nu pentru că era bogat sau bine plasat, ci pentru că a produs un sistem economic şi administrativ funcţional şi predictibil. E locul unde colaborarea dintre oameni a avut loc timp de secole doar pe baza cuvântului dat şi a semnăturii. Cei care au inovat au putut să se bucure de inovaţiile lor, cei care au prosperat în afaceri au putut să reinvestească profitul, cei care au dorit să studieze au putut să o facă într-un cadru care a permis ca impactul activităţilor lor să fie vizibil şi să se răsfrângă asupra întregii societăţi. Hârtia şi praful de puşcă au fost inventate în China, însă tipărirea pe scară largă a cărţilor şi perfecţionarea tehnicii militare sunt europene. Legi bune şi administratori eficienţi au existat şi în Asia, însă societatea liberă a apărut acolo unde oamenii au fost învăţaţi că sunt egali în faţa lui Dumnezeu. (Abolirea sclaviei, şi după Antichitate, şi în secolul XIX, a fost inspirată de mişcări creştine şi susţinută de politicieni creştini.)
9. Pentru a putea înţelege arta europeană. Arta europeană nu poate fi înţeleasă dacă se ignoră complet simbolurile biblice, creştine şi iudaice. Forma lăcaşelor de cult, temele abordate, muzica sunt foarte mult inspirate de religie. Una este să vezi o Madonă cu Pruncul şi să înţelegi ce înseamnă Maica Domnului pentru pictor şi societatea pentru în care el a pictat. Alta e să crezi că mama şi copilul sunt o temă care arată viaţa de toate zilele în frumuseţe şi nu semnifică mai mult decât ceea ce se vede, întocmai cum ar putea semnifica si un călăreţ pe un cal superb uniţi într-un peisaj de vis – care şi ei, pot avea o explicaţie istorică sau folclorică.
10. Pentru a împiedica manipularea religiei. Ni se spune că toleranţa religioasă, ca acceptare neutră şi mută a religiei celorlaţi, e singura opţiune pentru a evita conflictele religioase. De câteva zeci de ani, dezbaterile pe această temă au fost considerate nesemnificative sau dăunătoare şi atenţionările asupra pericolelor unei astfel de abordări au fost ignorate cu dispreţ. Cei care, manipulaţi politic direct sau indirect, au recurs la crime şi violenţe invocând motive religioase, sunt încă trataţi din oficiu ca simpli infractori sau victime ale nedreptăţilor sociale. Situaţia e deja explozivă şi e clar că s-a ratat şi diagnosticul, şi prognosticul, şi tratamentul, din prostie, adică din refuzul de a folosi raţiunea, în cazul de faţă în sfera religiei (şi a moralei în viaţa publică). Pentru că educaţia religioasă încurajează şi antrenează la cunoaşterea raţională a acestui domeniu, poate să contribuie la clarificarea punctelor comune şi a deosebirilor de mentalităţi în situaţii de tensiuni reale, şi să arate diferenţele dintre astfel de situaţii şi manipulările politice ale religiei.