Ioan Victor Pica - PITEȘTI

PITEȘTI
de Ioan Victor Pica

Cocorii răstignesc zările pe cruci mari.
Târăsc într-o parte și alta anotimpurile fără noimă.
Aici n-au rămas decât câteva stele mâncate de carii,
Aruncate din cer peste cranii
Tari ca pietrele, de mâna satanii.
Aici moartea e atât de vie,
Cea mai mare și cea din urmă bucurie.
Frate, aș vrea să fiu un copac,
Lovește-mă-n frunte, o dată, de două ori,
De o mie de ori!
Să-mi scufund sufletul
În propriul meu sânge ca într-un lac.
Doamne, unde-ai plecat din acest veac?
Niciodată tinerețea nu a putut atâta să doară.
Și de-ar putea măcar să strige,
Și de-ar putea să moară!
Am avut o soră
Care s-a făcut mătrăgună.
Am avut o mamă, care trebuie să fie nebună.
Cocorii s-au făcut tăceri de zăpadă
Și copiii cresc fără să vadă,
Și oamenii trec fără să vadă.
Unde ești, Doamne?
Mai poți fi undeva, Doamne?
Fratele meu, călăul meu,
Dacă mă iubești,
Dacă ne mai urăști,
Dacă ai înțeles ce înseamnă Pitești,
Fură, te rog, pentru mine crucea
Pe care a murit Dumnezeu!