VladMuresan

1.De la naturalitatea Greciei la artificialitatea Romei; 2. Deducția Imperiului achizitiv din artificialitatea Romei; 3. Ipoteză: nașterea dreptului roman din asocierea de briganzi: națiune juridică de persoane legale abstracte cu proprietate legală concretă; 4. Conversia Republicii în Imperiu; 5. Apoteoza Cezarului: acest om este un Zeu; 6. Noua figură a Spiritului este conversia logică a acestei propoziții: Dumnezeu este acest om (creștinismul); 7. Europa se naște din sinteza acestui adevăr infinit cu libertățile barbare, Bildung (formarea) fiind procesul adecvării barbarilor la adevărul infinit al creștinismului; 8. Evul mediu meritocratic: nobilimea și sacerdoțiul. Imperiul și Biserica: divizarea puterilor. 9. Kantorowicz: monarhia obiectivă și monarhia subiectivă. Absolutismul este un fenomen modern, nu medieval.

1. Problematizare preliminară: istoria naturală (a speciei) precede istoria spiritului (a națiunilor); Transmisia simultană a zestrei genetice și a zestrei noetice; Prioritatea demos-ului (material) față de polis-ul (formal). Criza demografică: Occidentul liberal neagă familia productivă acasă (devenind polis fără demos) dar afirmă familia productivă la alte civilizații (care sunt demos fără polis); 2. Asia și Africa: comparație extinsă Primatul mistic al Substanței versus primatul magic al subiectului; Consecințe politice: în Asia avem precaritatea individului și supremația statului mistic; în Africa avem precaritatea universalului și supremația subiectului magic; 3. Grecia: echilibru mobil între extreme; legea umană și legea divină: statul și familia. Războiul ca ascuțire a contradicției dintre stat și familie. Moartea ca triumf al naturii asupra spiritului și Aufhebung-ul morții în spirit. 4. Dezagregarea Greciei prin imperializare: de la tânărul mitologic (Ahile) la tânărul istoric (Alexandru cel Mare); 5. Declinul Greciei prin reflexivitate (sofiștii, Socrate); 6. Declinul Greciei în Antigona (ruperea armoniei dintre stat și familie prin încălcarea legii umane și a legii divine).

(Cu reluare parțială și clarificări ale secțiunii anterioare). 1.Deducția lui Schopenhauer din antinomia rațiunii practice; 2. Ethos-ul ca totalitate etică a transmisiunii: subiectul este pasiv înainte de a fi activ; 3. Polis-ul și Volksgeist-ul ca armonie a universalului și individualului; 4. Comparație preliminară între Asia și Africa: de la precaritatea individualului (din despotismul asiatic) la precaritatea universalului (din anarhia tribală). Grecia ca sinteză fericită a universalului și individualului. 5. Conștiința modernă a ieșit din această fericire a Substanței etice; 6. Reflexivitatea dizolvă încrederea compactă în Substanța etică și declanșează declinul (sofiștii, Socrate, Aristofan și Alexandru cel Mare); 7. Odată dizolvată tradiția, subiectul este condamnat să caute singur libertatea și arta fericirii, ca subiect care este activ fără să fi fost pasiv; 8. Hedonistul: individualul împotriva universalului legii morale; 9. Revoluționarul: universalul împotriva individualului: 10 Virtuosul: reconcilierea (imperfectă) a universalului cu individualul

1. De la rațiunea teoretică la rațiunea practică (de la trecerea ființei în gândire, la trecerea gândirii în ființă); 2. Occidentul se naște din universalismul și suspensia mesianică creștină; 3. Digresiune despre sinocentrism și eurocentrism; 4. Încrederea compactă în ethos-ul tradițional (schimb orizontal + sacrificiu vertical); 5. Totalitatea etică sau fericirea obiectivă dată: lanțul tradiției ca analogon al lanțului speciei; 6. Dizolvarea totalității etice și geneza subiectivității moderne în căutarea fericirii pierdute; 7. Hedonistul: plăcerea și necesitatea - căutarea independenței prin dependență; 8. Revoluționarul: legea inimii - căutarea universalului pur prin tirania individualului 9. Virtuosul și cursul lumii - nici virtutea nu este așa de pură, nici lumea nu este așa de rea.

1. Cunoașterea este rațiunea care se descoperă pe sine în lucru: eterogenitatea totală a gîndirii cu ființa este imposibilă. 2. Științele naturii. Descrierea, clasificarea și legea. Elementele chimice ca exterioritate. Conceptul organismului ca interiorizare permanentizată a exteriorului. Organismul prefigurează Conceptul. Moartea ne ajută să înțelegem viața. Viața este opusul mecanismului, dar și vitalismul e o reprezentare imperfectă. Critica implicită a abiogenezei și a darwinismului. Difluența UP a vieții naturale și prelungirea ei în viața culturală. 3. Științele umane. În conștiința pură găsim legile logicii. În conștiința empirică găsim legile psihologice. Ierarhia statutului inteligibilului. Natura este universal-particular: UP. Spiritul este universal-particular-singular: UPS. Deci determinismul natural P nu poate epuiza autodeterminarea UPS a spiritului. Ergo: sociologia și psihologia pot da doar legi statistice. 4.Pseudoștiințele: Chiromanția. Fiziognomia. Frenologia. Eroarea pseudo-științelor este de a căuta spiritul în lucru. Eroarea logică a echivocației termenului mediu, dublul regim al corpului uman: Propoziția „Spiritul este un os” este reductibilă la propoziția „Spiritul este Non-Spirit”. Neurologia confundă mediul cu conținutul însuși.

1. Trecerea de la conștiința de sine la rațiune prin Kant: categorializarea senzației este fenomenul, adică rațiunea reală sau idealismul. 2. Rațiunea ca reconciliere a subiectului cu obiectul (a gândirii cu Ființa). 3. De la reconcilierea parțială la Kant (în fenomen) la reconcilierea totală la Hegel (Realul este rațional); 4. Structura gândirii. Socrate descoperă conceptul (atomar), Platon descoperă implicația (moleculară), Aristotel descoperă silogismul (catena) și negativul logicului, sofismul; 5. Argumentul nostru despre contrarevoluția ptolemeică: conștiința nu este primă ci secundară, afectarea exprimă caracterul de Prim Motor al Numenului; 5. Nașterea Științei logicii din generalizarea categoriei existenței: Ființa ca meta-categorie. 6. Cunoașterea este rațiunea care se caută pe sine în lucru, abolind alteritatea dintre gândire și ființă; 7. Sarcina gândirii este trecerea de la critică la cunoaștere: idealismul kantian este doar o asigurare că realul este rațional: sistemul trebuie să pună în evidență raționalitatea realului și realitatea rațiunii

1. O conștiință există doar pentru o altă conștiință. Conștiința de sine este abstrasă din intersubiectivitatea originară (ecouri la Husserl, Freud, Richir); 2. Stoicismul ca retractare în sine și indiferență în fața lumii; 3. Scepticismul: ieșire activă și negativă din indiferență ca distrugere teoretică a lumii; 4. Conștiința nefericită: o primă imagine imperfectă a creștinismului dă problema (sciziunea conștiinței față de Esența absolută) dar și soluția (reconcilierea). 5. Eforturi incomplete ale depășirii transcendenței dintre conștiință și Esență prin sacrificiu: a) evlavia, b) pietatea, c) mortificarea. 6. Eșecul transcenderii ca nefericire - Hegel și exigența a unui creștinism conceptual; 7. Schematismul sacerdotal ca tentativă de mediere de ultimă instanță între Esență și conștiință (confesiunea ca soluție la autoînșelarea narcisiacă de sine); (Scurt rezumat al înregistrării pierdute din cursul anterior)

1. Dorința de recunoaștere; 2. Lupta pentru recunoaștere; 3. Rezolvarea asimetrică a luptei prin putere. Rezolvarea simetrică a luptei prin iubire: Puterea este regula, iubirea este excepția; 4. Familia este obiectivarea culturală a iubirii; 5. Comunismul ca extindere artificială a egalității familiei naturale. Distrugerea particularității familiei prin colectivism socialist sau individualism liberal. 6. Dezechilibrarea poligamică (inegalitară) a civilizației și importul migrațional al dezechilibrelor poligamice; 7. Kampf auf Leben und Tod: curajul face stăpânul, frica face sclavul; 8. Ierarhia se va răsturna dialectic dar invertirea termenilor se face cu conservarea raportului; 9. Incrementorum et decrementorum: distensia stăpânului și reversia sclavului; de la timocrație la victimocrație; 10. Critica marxismului: sclavia naturală precede sclavia socială: primul stăpân al omului este stomacul. Exploatarea omului de către natură precede exploatarea omului de către om. Marx ocultează servitutea naturală sub o servitute socială insinuând că al doilea stăpân (social) este culpabil pentru servitutea primului stăpân (natural); 11. Fractura soluției sintetice hegeliene: Marx este apostolul sclavilor, Nietzsche este apostolul stăpânilor; 12. Realizabilitatea egalității: socialism non-sacrificial și caritate sacrificială; 13. De la stăpânirea meritocratică medievală (bazată pe eroism) la stăpânirea victimocratică modernă (bazată pe limfatism).

1. De la identitatea logică (A=A) la identitatea transcendentală (Eu=Eu). Ambele sunt proces și rezultat, nu pură presupoziție. Conștiința ca dublă negație; 2. Abstractizarea carteziană Eului ca vacuizare; 3. Trecerea Eului de la independența în gândire la dependența în dorință: de la vid la avid. Aceeași conștiință care e gândire este și dorință. 4. Dorința este spirituală (infinită), nu naturală (ciclică); 5. Conștiința este scufundată în elementul vieții. Conceptul vieții universale; 6. Conjugarea panlogismului cu panvitalismul; 7. Tipologie: dorința de obiect (de conservare), dorința de obiect/subiect (de reproducere) și dorința de subiect (de recunoaștere).

1. De la senzația (singularului) la percepția (lucrului cu universalii sensibile) și la intelect (universalul suprasensibil); 2. Unitatea rațional-real dată în percepție, școlile filosofice separă părțile; 3. Adevărul nu e dat nemijlocit ci în istoria spiritului: din caverna intelectului, prin rațiunea negativă (orbirea rejecției) la soarele rațiunii pozitive (speculative); 4. Segmentul „Forță și intelect” (Kraft und Verstand) este critica hegeliană a certitudinii kantiene: intelect - fenomen - Numen; 5. Forța ca o categorie generală a fenomenului; 6. Incompletitudinea conceptului fizic al forței; 7. Conceptul sintetic al forței: efecte fenomenale, cauză numenală. Fenomenul este simultan sensibil și suprasensibil; 8. Critica hegeliană a metafizicii intelectului: eliminarea Transcendenței nu ca subiect (ateism) ci eliminarea transcendenței dintre finit și Infinit (panenteism / panlogism). 9. Adevărul este deci întregul: Conceptul compactează speculativ laturile sistemului kantian: intelectul, fenomenul și Numenul;

1. Recapitulare: identitatea sintetică și drumul conștiinței naturale de la certitudinea (subiectivă) la adevărul (obiectiv); 2. De la certitudinea pasivă la percepția activă, de la senzația ființei, la percepția lucrului; 3. Percepția ca rezultat și percepția ca proces; 4. Contradicția internă a lucrului: Unul negativ cu multiple proprietăți (materii logice). 5. Contradicția externă a lucrului: în independența lui, lucrul se dovedește dependent; 6. Conexiunea universală a lucrurilor prin proprietățile comune; 7. „Endlichkeit ernst genommen”: lucrurile finite dispar în conceptul lor.

1. Critica naturalismului, empirismului și pozitivismului ca falsă identitate a fenomenului cu Numenul; 2. Critica nemijlocirii senzației: Hauptverschiedenheit între Acest subiect și Acest obiect; 3. Acesta, Aici, Acum în căutarea hecceității; 4. Acesta, Aici, Acum ca universalii; 5. Realul senzației este inaccesibil, inconceptibil și inexprimabil (Unerreichbar, Unbegreifbar și Unaussprechlich); 6. Catastrofa primei certitudini a conștiinței naturale este premisa progresiei dialectice; 7. Definiția universalului; 8. Definiția lui Aufhebung: i. vernichten (distrugere) ii. aufbewahren (suprimare), iii. hochheben (elevare).

1. Cele trei momente ale oricărui real logic: disjuncție, rejecție, conjuncție; 2. Asocierea lor cu intelectul, rațiunea negativă și rațiunea pozitivă, 3. Problema identității sintetice; 4. Idealismul german ca vindecare a dualismului kantian și a dualismului dintre iluminism și romantism; 5. Soluția speculativă a cantității din Știința logicii ca arheologie rațională a intelectului; 6. Hegelianismul de stânga: dialectică fără sistem; 7. Fenomenologia Spiritului ca ieșire din cavernă și judecată de apoi a sistemelor; 8. Propoziția speculativă; 9. Definiția conștiinței

1. Două definiții ale Absolutului în tradiția metafizică; 2. Reconcilierea lor prin unitatea Substanței cu subiectul la Hegel. 3. Inversarea raportului kantian dintre intelect și rațiune. 4. Coprezența adevărului cu falsul în intelectul disjunctiv; 5. Adevărul este întregul accesibil rațiunii conjunctive. 6. Sistemul are adevăr în măsura în care organizează și reflectă Întregul. 7. Scurt comentariu la Doppelsatz. Caracterul mistic al propoziției și paradoxul că totalitarismul rezultă din gnozele care resping Doppelsatz; 8. Problema titanismului.