Religia in Roma Antica - Credinta Romanilor

Religia in Roma Antica - Credinta Romanilor

Influente straine, filosofie si culte orientale – decaderea religiei oficiale

Remarcabila disponibilitate a Panteonului roman, posibilitatea lui de a primi în randurile sale un numar tot mai mare de zeitati de tot felul, nu puteau decat sa-l predispuna la multe influente din afara.

Influenta etruscilor si a grecilor a inceput sa se manifeste, dupa cum s-a vazut, înca din vremurile arhaice. Dar, odata cu expeditiile militare, cucerirea lumii orientale si cu multimea de sclavi veniti din cele patru zari, au patruns in toate straturile societatii umane credinte si practici religioase care au avut un succes cu atat mai viu – asa cum s-a întamplat in Grecia incepand cu secolul al IV-lea i.e.n. si , apoi, in perioada elenistica – cu cat ele raspundeau unor nevoi si nelinisti pe care nu le putea acoperi caracterul formal al religiei romane.

Reprezentantii elitei sociale si politice continuau sa respecte, cu siguranta, practicile religiei oficiale, din civism si din scrupule de ordin moral, dar multi dintre ei se lanseaza în speculatii filosofic-religioase, puternic inspirate de elenism: stoicism, epicureism, platonism etc.

Începand cu secolul al III-lea, si mai ales in secolul al II-lea î.e.n., respectul fata de divinitate scade. Întalnim tot mai multi sceptici si tot mai putini candidati la diverse demnitati preotesti . Ritulile cultului public sunt adesea luate in deradere.

Auspiciile sunt abandonate, augurii ajung sa se îndoiasca de ce stiu.
Poporul respecta formal, din obisnuinta ori superstitie aceste rituri, mai ales pentru a se bucura de petrecerile care însotesc sarbatorile oficiale, dar dau mare importanta zeilor casei, mai apropiati de el si mai îndreptatiti, se crede, pentru a-i asigura traiul si mantuirea.

Omul simplu nutreste o credinta din ce în ce mai puternica fata de caracterul divin al unor personaje care domina viata politica a cetatii: Scipio Africanul, dupa ce a luptat în primul razboi punic, apoi Marius, Sylla si, mai ales, Cezar care, dupa ce a fost ales Pontifex maximus, va sti sa profite enorm de aceasta carisma, sfarsind prin a se numi divus.

În sanul tuturor categorii lor sociale, se observa un interes mereu crescand pentru cultele aduse din Asia Mica, Siria ori Egipt. Cu ocazia celui de-al doilea razboi punic, zeita-mama din Frigia, Cybele, este introdusa la Roma construindu-se un templu pe Palatin.

Zeitele egiptene lsis si Seraphis sunt adorate la Puteoli (azi Pozzuoli) în secolul al II-lea î.e.n. si la Roma în secolul urmator. Piratii din Asia Mica, pe care Pompei i-a învins si instalat în Magna Grecia, fixeaza cultul închinat lui Mithra.

Religia in Roma antica si Imperiul Roman

În 186, Senatul este nevoit sa intervina pentru a regiementa Bacanalele, sarrbatori în onoarea zeului Dionysos, ale carui rituri clandestine se transformau uneori în orgii ce se încheiau cu omoruri. Mai multe zeci de mii de persoane vor fi astfel urmarite si condamnate la moarte, în numele apararii bunelor morawri, de fapt din grija de a lupta împotriva pericolului caruia i se expunea astfel statul, tinînd cont de secretul cu care se înconjurau aceste grupuri.

Niciuna din masurile luate în perioada republicana de a stavili succesul mereu crescand al religiilor orientale nu va avea nici cel mai mic efect; nu vor ajuta la nimic nici macar masurile de expulzare a retorilor si filosofilor greci, acuzati de impietate sau banuiti de a hrani spiritul critic al poporului roman. Promitandu-le credinciosilor nemurirea, punandu-i sa participe la ceremonii misterioase grandioase, totodata, cei ce oficiau cultele orientale raspundeau, pe drept cuvînt, unor aspiratii, unei angoase a destinului.

VIATA RELIGIOASA DUPA IMPERIU

Nici Augustus, nici vreun alt împarat ce i-a urmat la tron nu au putut impiedica declinul vechii religii romane. Clasele conducatoare au continuat sa sacrifice zeilor cetatii si sa asiste la ceremoniile oficiale, dar nu mai era vorba decat de o atitudine formala, care disimula slab progresele necredintei.

Doua fapte majore caracterizeaza, în Imperiul timpuriu, evolutia vietii religioase: pe de o parte, dezvoltarea cultului împaratului, asimilat tot mai mult unui “zeu in viata”, pe de alta, favoarea, crescanda, de care se bucurau, la Roma si în provincii, religiile orientale, cu misterele si promisiunile lor de mintuire.

STATUL SI RELIGIA – religia Imperiului Roman

Religia imperiala, organizata incepand cu domnia lui Augustus, n-a incetat sa evolueze in sensul unei divinizari din ce in ce mai marcate a persoanei printului, poate sub influenta Egiptului, unde împaratii erau considerati ca mostenitori ai faraonilor. Nero se prezinta ca un nou Apollo si ca un nou Hercule. Traian, moderat totusi, se asaza si el sub patronajul semidivinului fiu al lui Jupiter, ca si Commodus.

Evolutia generala mergand spre credintele monoteiste, teologia imperiala nu putea sa lase sa-i scape mult timp aceasta tendinta si acest lucru cu atat mai mult cu cat coincidea cu grija ce-o aveau romanii de a da un continut religios principiului de unitate a lumii romane. Deja, cu Nero, se afirma o teologie solara a printului, Aurelian, restauratorul Imperiului dupa grava criza ce-l cuprinsese in secolul al I II-lea e.n., mergand mai departe, asimiland persoana sa zeului-soare, practica reluata de Constantin la inceputul domniei sale, apoi de Iulian, ale carui conceptii religioase se împleteau cu ideile filosofilor nestoici, pentru care soarele era simbolul zeului-stapan al Cosmosului. Diocletian s-a îndepartat mai putin de reprezentarile clasice ale panteonului greco-latin.

CONVERTIREA LA CRESTINISM – religie de stat

Convertirea lui Constantin la crestinism, repede transformat în religie de stat, nu a modificat catusi de putin practicile care, începand cu Diocletian, faceau din împarat o fiinta iesita din comun, adorata aidoma unui zeu.

Totusi, semnele supunerii absolute pe care monarhul o cerea supusilor sai, si care va dainui si se va perpetua timp de un mileniu în perioada bizantina, nu se mai adreseaza unui “zeu în viata”, ci doar “locotenentului lui Dumnezeu”, care poate fi determinat de Biserica sa recunoasca suprematia Evangheliei în fata propriei puteri.

Dezvoltarea crestinismului in Imperiul Roman

Atunci cand în 390 Teodosiu a pus sa fie masacrate mai multe mii de oameni în circul din Thessalonike pentru a-i pedepsi de a se fi revoltat si de a-l fi ucis pe guvernator, Sfantul Ambrozie, episcop de Milano, îi interzise împaratului sa mai intre în vreo biserica înainte de a face penitenta, si el a obtinut, în final, castig de cauza.

lmensul amestec de populatii care s-a efectuat în ultimul secol al Republicii, a favorizat schimbarea unor zei si a unor culte straine care, mai mult decat cele ale panteonului clasic, oficial, raspundeau preocuparilor metafizice si misticismului ce caracterizau o întreaga parte a populatiei romane.

Augustus a încercat în zadar sa stavileasca aceasta miscare, dar, dupa moartea sa, nimeni n-a mai putut sa împiedice cultele orientale sa-si castige adepti si, în final, sa se instaleze chiar în capitala Imperiului. Cybele, sub domnia lui Claudius, Isis si Serapis, sub cea a lui Caligula, au avut sanctuarele lor in oras, in timp ce în întregul Imperiu se dezvolta cultul lui Mithra, zeu solar iranian al carui cler organizat si ierarhizat predica o morala umanista si puritana, si a carui influenta a fost imensa în elaborarea teologiei solare imperiale.

Religia lui Mithra

Totusi, este cert ca, raspandind monoteismul în Imperiu, popularizînd ceea ce fusese pana atunci doctrina filosofica a unei elite, familiarizand pe supusii Imperiului cu o metafizica si o etica ce se bazau pe lupta dintre bine si rau, religia lui Mithra, putin cate putin asimilatoare a altor culte aduse tot din Orient de negustorii sirieni – cel al lui Adonis, de exemplu -, a deschis drumul crestinismului.

Schimbarea statutului religiei lui Hristos, la început tolerata, apoi devenita religie de stat, nu a eliminat imediat vechiul paganism roman. Crestinarea Imperiului a fost esentialmente un fenomen urban si vor trebui secole pentru ca el s se implanteze durabil în satele din Apus, în special in Galia. Chiar si în orase, rezistentele vor fi puternice, obligindu-l pe Teodosiu sa ia masuri drastice pentru a combate paganismul renascut: interzicerea oracolelor, a sacrificiilor, a haruspiciilor, a vizitarii templelor, a Jocurilor Olimpice etc.

Au rezultat dezordini si revolte, numeroase în Orient, în special la Alexandria, cat si un adevarat “razboi religios” care a opus, în ultimii ani ai secolului al IV -lea e.n., armata crestina a lui Teodosiu celei a lui Eugenius, un functionar imperial care, dupa ce a devenit stapîn peste Italia cu ajutorul francului Arbogast, a încercat sa restaureze paganismul la Roma, unde a pus s? fie reconstruite templele si sa fie celebrate riturile ancenstrale.

Paganism roman intr-o noua era crestina

Cît despre paganism, oficial învins si interzis, a continuat sa supravietuiasca multa vreme în riturile crestine. La sfarsitul secolului al IV -lea, Biserica crestina a devenit o putere în Europa romana, Orient ca si în Africa. Organizata dupa modelul circumscriptiilor imperiale, ea este condusa de o ierarhie care cuprinde episcopi (în fruntea fiecarei cetati), mitropoliti (episcopul capitalei provinciei) si, in partea orientala a Imperiului, – la Ierusalim, Antiohia, Alexandria si Constantinopol – patriarhi, care se bucura de un prestigiu particular.

Ca episcop al Romei si ca “succesor al Sfantului Petru”, papa se straduieste sa se faca recunoscut ca sef al Bisericii, dar acest rol îi este contestat în secolul al V-lea e.n. de patriarhul de la Constantinopol. Amploarea însasi a succesului sau, atat pe plan spiritual, dar si politic, a facut ca Biserica crestina sa cunoasca înca din primele secole ale existentei sale crize grave care adesea amenintau unitatea sa.

Ereziile si dogmele zguduie din temelii Imperiul dand nastere unor rebeliuni noi si conflictelor deschise. Popoare intregi, orase si cetati cad prada acestui dezastru.

Reactiile provocate de continua îmbogatire a Bisericii – consecinta atat a privilegiilor care i-au fost recunoscute de catre puterea imperiala, darurilor si mostenirii lor care-i erau cu generozitate lasate de membrii claselor înstarite – au avut, pe de alta parte, drept efect sa dezvolte printre crestini , tot începand cu secolul al IV-lea e.n. si originara tot din Orient, o noua forma de viata religioasa: monahismul.

Sursa - https://mythologica.ro/religia-in-roma-antica-si-imperiul-roman