Garofina

PROFESOARA de Demostene Andronescu În memoria profesoarei Floricica Demetrescu Plecată peste carte pari o floare Ce-și scutură polenul la picioare, Pari crin cu cupa plină de dureri, Puțin mai veșted astăzi decât ieri. Și ochii tăi adânci, doi stropi de cer, Par nestemate pe un giuvaer Ce mai păstrează-n licuri și-n răsfrângeri Luminile aprinse-n ei de îngeri. A fost o vreme când și tu visai Sub candelabrul nopților de mai Și când și sufletu-ți, azi trist și veșted, Se-nfiora din tălpi și până-n creștet Și-nfrigurată te-așteptai mireasă, Ca orice floare ce se vrea culeasă. Dar anii au trecut stufoși și grei Și visul tău brodat din funigei S-a destrămat, și-a risipit misterul, Îmbogățind cu înc-o taină cerul; Iar tu, chemându-ți din înalt ereții Și dând cuminte alte rosturi vieții Te risipești petală cu petală Și, ca o candelă-ntr-o catedrală, Împarți sfios celor din jur lumină, Sărmană profesoară de latină!

AM AUZIT CÂNTECUL PĂSĂRII UNICE de Pr. Daniil (Sandu) Tudor Dimineaţa la ceasul rugăciunii, când pe ramuri stă încă proaspătă roua, am auzit lângă mine cântecul păsării unice. Iată! Se înalţă aşa de minunat, aşa de limpede şi răsună în atâta ecou încât pare că lumea, marea şi larga Lume, toată îl ascultă, firea toată îl aude şi îi răspunde, îl aude şi-l însoţeşte până sus de tot la Dumnezeu. Privesc pe mlădiţa unei ramuri, într-o picătură limpede de rouă şi ascult cântecul de lumină al păsării. În liniştea lungă a clipei acesteia atât de înalte, fără voie îmi închipui bucuria cerească; fără de voie o descopăr acum, în pacea stării de rugăciune la care mă aflu şi care mă stăpâneşte deplin. O descopăr nu ca o oprire şi înecare în simţire, nu ca o pierdere a uitării de sine în extaz, ci ca o ascuţime de înţeles trăit, limpede şi curat, ca o necurmată şi nemărginită suire tot mai apropiată, tot mai crescută - la inima cea tainică şi sfântă a Domnului.

PITEȘTI de Ioan Victor Pica Cocorii răstignesc zările pe cruci mari. Târăsc într-o parte și alta anotimpurile fără noimă. Aici n-au rămas decât câteva stele mâncate de carii, Aruncate din cer peste cranii Tari ca pietrele, de mâna satanii. Aici moartea e atât de vie, Cea mai mare și cea din urmă bucurie. Frate, aș vrea să fiu un copac, Lovește-mă-n frunte, o dată, de două ori, De o mie de ori! Să-mi scufund sufletul În propriul meu sânge ca într-un lac. Doamne, unde-ai plecat din acest veac? Niciodată tinerețea nu a putut atâta să doară. Și de-ar putea măcar să strige, Și de-ar putea să moară! Am avut o soră Care s-a făcut mătrăgună. Am avut o mamă, care trebuie să fie nebună. Cocorii s-au făcut tăceri de zăpadă Și copiii cresc fără să vadă, Și oamenii trec fără să vadă. Unde ești, Doamne? Mai poți fi undeva, Doamne? Fratele meu, călăul meu, Dacă mă iubești, Dacă ne mai urăști, Dacă ai înțeles ce înseamnă Pitești, Fură, te rog, pentru mine crucea Pe care a murit Dumnezeu!

PURITATE de Virgil Carianopol Hermina-i doar un pic de viaţă, Giuvaer ce dă scântei, Trăieşte-n nordul cel de gheaţă Şi-i prinsă pentru-argintul ei. Ca s-o vâneze, vânătorii Găsesc un golf de gheaţă-n jur Şi-i dau cu chinoroz pereţii, Ştiind cât ţine ea la pur. Hăitaşi cu glasul ca de fiară, În aerul vibrând sonor, O-mping apoi, strălucitoare, Până ce intră-n golful lor. Cu muşchi puternici, temerară, Cu gheare tari, în teci adânci, Hermina ar putea să sară, Să fugă dincolo de stânci. Decât să-şi murdărească însă, Cu negru, albul ei de har, S-aşează pe zăpadă strânsă Şi-aşteaptă moartea ca pe-un dar. E datul ei, îi scrie-n soartă, Să dea cuvânt la veşnicii: Mai bine să lucească moartă Decât murdară printre vii.

UNDE SUNT CEI CARE NU MAI SUNT? de Nichifor Crainic Întrebat-am vântul, zburătorul, Bidiviu pe care-aleargă norul Către-albastre margini de pământ: Unde sunt cei care nu mai sunt? Unde sunt cei care nu mai sunt? Zis-a vântul: aripile lor Mă doboară nevăzute-n zbor. Întrebat-am luminata ciocârlie, Candela ce legănă-n tărie Untdelemnul cântecului sfânt: Unde sunt cei care nu mai sunt? Unde sunt cei care nu mai sunt? Zis-a ciocârlia: s-au ascuns În lumina celui nepătruns. Întrebat-am bufnița cu ochiul sferic, Oarba care vede-n întuneric Tainele cuprinse în cuvânt: Unde sunt cei care nu mai sunt? Unde sunt cei care nu mai sunt? Zis-a bufnița: când va cădea Marele-ntuneric, vei vedea.

Acatistul Florilor de Lumină de Marius Ianuș Textul complet : http://yanush.wordpress.com/acatistul-florilor-de-lumina/

CĂPITANULUI (Imn Libertății) de Virgil MATEIAȘ Cu sufletul de vifor și mânile de cearã Te asteptăm la gratii în fiecare seară. Să vii cu pași de înger, așa cum te-au visat Cei ce-au căzut cu fruntea și brațul ridicat. Să-ți pleci genunchii-n praful de sânge și cenușe Când vom ieși-nainte în lanțuri și cătușe. Apoi să se-mplinească al vremilor soroc Să faci să lumineze o sabie de foc De-a lungu-atâtor veacuri de scârbă și amar Și Cerul să se-ntoarcă în casa noastră iar. Ți-am ridicat din trupuri și gânduri osândite Munți grei pe care-așteapă drapelele cernite Să-ți împletim cunună de crini și tulipani Cu lacrimi și mandate de zeci de mii de ani. Cu sufletul de vifor și mânile de ceară Te așteptăm la gratii în fiecare seară. 4 Iunie 1951, Ocnele Mari, Celula 12 Izolare

SINGUR ÎN CELULĂ de Constant Tonegaru Aici pământul s-a scurtat de-o șchioapă Și timpul, scos din lume, e pustiu; Eu sunt acel ce s-a trezit în groapă Și nu-și aduce-aminte c-a fost viu. Pe fresca plăsmuirilor din viață Un braț nemilostiv a tras cu var. Nici chipuri, nici culori nu trec prin față, Doar albul aiurit și mortuar. Și parc-ating augusta veșnicie Zăcând adânc în golul absolut. O zi se scurge, lungă cât o mie Dar câte mii se scurg într-un minut? Sărmane suflet meșter pe ruine Ce-a mai rămas din tot ce-ai făurit? Nu prețuiesc nici cât un mărăcine Și-atât sunt viu, cât știu că n-am murit. Nădejdea însăși suptă de-ndoială O tot ascund și iarăși o desfac. E ca o jerbă artificială Cu verdele uscat și dat cu lac.

Dragostea care nu doare de Traian Dorz Dragostea care nu doare n-are roadă, numai floare, n-are lacrimi, ci-nșelare, n-are viață, numai pare. Dragostea care nu plînge nu se-aprinde, ci se stînge, nu se nalță, ci coboară, nu învie, ci omoară! Dragostea ce nu-i fierbinte nu te crede, ci te minte, nu e-n soare, ci e-n ceață, nu-ncălzește, ci îngheață. Dragostea ce nu-i curată nu trezește, ci îmbată, nu rămîne, ci trădează, nu albește, ci-ntinează. Numai Dragostea Divină nu te arde, ci te-alină, nu te lasă, ci te ține, orice trece și-orice vine. Numai dragostea frumoasă legămîntul nu și-l lasă și cununa nu-și desparte nici în viață, nici în moarte!

UNDE-S NEBUNII ? de Demostene Andronescu Unde-s nebunii, unde ni-s nebunii? E, Doamne, lumea plină de cuminţi, E plin pămîntul de martiri şi sfinţi Atinşi de filoxera-nţelepciunii. Tăcută-i gloata de-nţelepţi ca sfinxul În faţa lumii şi-a nemărginirii Şi-ascultător de rînduiala firii, Cu un plăvan în jug trudeşte insul. Scîncesc cuminţii-n chingile durerii Şi, sîngerînd din răni adînci blîndeţe, Lîngă neveste mor de bătrîneţe, Necutezînd să tragă spada vrerii. Boleşte omenirea ca o juncă Şi nimeni nu-i ca să-i sloboadă sînge; S-a-mpotmolit istoria şi plînge, Cu prora-nfiptă într-un colţ de stîncă. Nu se mai nasc nebuni care s-o mîne Cu bîta de la spate, ca pe-o vită, Acestui veac să-i pună dinamită Şi evu-nţelepciunii să-l dărîme. O! Doamne, Doamne, unde-s Don Quijoţii? E lumea plină de-alde Sancho Panza Ce nu-ndrăznesc să mînuiască lanza, Ci scutieri cuminţi se vor cu toţii. Unde-s nebunii? Unde-s Machedonii Să tragă spada şi să taie nodul? Tînjeşte după glorie norodul Şi nu-s Cezari să-l treacă Rubiconii... Sloboade, Doamne,-n lume nebunia, S-o răvăşească şi să o răstoarne, Ca un berbec să ia pămîntu-n coarne Şi-acestui veac să-i surpe temelia! (Recită: Marius Ianuș)

CENZURAT DE YOUTUBE Ce mai înseamnă libertatea de exprimare în lumea de azi? Cum manipulează Mass-Media în numele „corectitudinii politice”? Suntem controlați de un sistem politic sionist? Ce este manipularea prin limbaj? Ce înseamnă „rasist”, „antisemit”, „naționalist”, „ultrareligios”, „homofob”, „machist” etc etc? De ce au aceste cuvinte doar conotații negative? Cine le-a tot repetat, programatic, băgându-ne în cap că ele acoperă doar realități negative? Cum au ajuns toți opozanții sionismului masonic internațional să fie persoane „controversate”? Ce înseamnă „controversat”? Plecând de la astfel de întrebări, într-o țară care se pretinde liberă și pretinde că respectă libertatea de exprimare a cetățenilor ei, Dieudonné, un comedian foarte talentat, de origine cameruneză, a ajuns... în pușcărie. Merită să urmăriți acest filmuleț de un comic monstruos, dar care acoperă realități foarte triste...

https://rumble.com/c/garofina Cântec de Trecere de Marius Ianuș Mă las să curg încet în voia serii care mă duce-ntrânsa către noapte. Mă las purtat de apele tăcerii care mă duce-ntrânsa către moarte. Sunt ca o galerie părăsită, plină de artă veche şi murdară, în care se păstrează-ntr-o firidă, într-un ecou, un vers de-odinioară. Mă bucur dacă Domnul mă alină cu mila sa ne’nchipuit de dulce. În inima mea Dumnezeu suspină târând în urma Sa a lumii cruce. Mă duc, îmbătrânind ca o poveste, mă duc spre văi adânci, îndepărtate, mă duce vântul cu-ale lui miresme. Cu fiecare pas mă-ndrept spre moarte. Mă las să curg încet în vântul serii care mă duce-ntrânsul către noapte. Mă las purtat de apele tăcerii care mă duce-ntrânsa către moarte. Da, am văzut aşa, în inima mea, un vifor de nea. Da, pătură de nea învârtind în ea toată viața mea.

Cântec pentru Împărat de Marius Ianuș În atâția ani de viață n-am știut că ești aici cu o targă de speranță, așteptând să mă ridici. Eu mergeam pe drumul sorții plin de ură și venin și simțeam cum umbra morții îmi preschimbă viața-n chin. R: Eu Te caut și acuma cum Te-am căutat atunci când zdrobindu-mi nebunia ai știut cum să m-apuci. Acum viața mi se pare ispășire de păcat și-aștept moartea, ca pe-o floare, să mă ducă la-Mpărat. Și mergând pe drumul sorții îmi țin capul mai plecat, nu de frica umbrei morții, ci să nu fiu judecat. R: Eu Te caut și acuma cum Te-am căutat atunci când zdrobindu-mi nebunia ai știut cum să m-apuci. Și Te caut în neștire și se umple duhul meu, că în lumea de-amăgire Tu ești Unul Dumnezeu !

Adevărata Poezie Română Contemporană GENERAȚIA PIERDUTĂ - POEȚII ÎNCHISORILOR METANIE de Radu Gyr Doamne, fă din suferinţă, Pod de aur, pod înalt, Și din lacrima velință Pentru-un pat adânc şi cald. Din lovirile nedrepte Aur facă-se şi vin. Din înfrângeri, scări şi trepte, Din căderi, urcuş alpin. Din veninul pus in cană Fă miresme ce nu pier. Și din fiecare rană o cădelniţă spre cer; Şi din orișice dezastru sau crepuscul stins în piept, Doamne, fă lăstun albastru si un zâmbet înţelept.

Adevărata Poezie Română Contemporană GENERAȚIA PIERDUTĂ - POEȚII ÎNCHISORILOR ÎNCHINARE de Virgil Maxim Pe voi v-am pus în cartea mea să plângeţi, cum plânge la Iordan o desfrânată… Voi, care sufletul în două frângeţi şi-amiază vă e mintea luminată… Pe voi, călugări mari şi mici şi şterşi de veacul rău, de ochii mei prea slabi, pe tine, cin sfinţit, ca să reverşi din Mila Cerului, spre noi, hulubii albi… În faţa voastră, când vă scriu, mă-nchin, în faţa voastră, când vă cânt, mă rog, voi, mâna Domnului muiată-n crin şi Veşniciilor, aici, zălog… În faţa voastră în genunchi mă plec şi la picioare gândul vi-l depun… Nu semne-aştept la cele ce vă spun, ci pe Iisus să-mi daţi, să-L am întreg!…

Text și voce: Marius Ianuș Muzica: Nu știu de unde am luat-o. E rusească sau ucraineană. Dacă o recunoaște cineva, rog să îmi spună de unde e. ADU-ȚI AMINTE… În trenul vieții, fugind pe șine pe-această stea, când porți prin lume, printre iluzii, dorința ta, când ți se pare că toți din juru-ți or murit, adu-ți aminte că viața noastră n-are sfârșit! Când o să muști amarul cojii unei trădări, când o să vrei să îți pierzi urma în patru zări, lovit de boală, lovit de oameni sau răstignit, adu-ți aminte că viața noastră n-are sfârșit! Când o să lupți cu fiara lumii întru Cuvânt, când o să-ți ceară să te dezici de tot ce-i sfânt, când ți-o fi frică să spui ce crezi, de vreun partid, adu-ți aminte că viața noastră n-are sfârșit! De noi depinde să găsim drumul spre Dumnezeu, să ne aducem misiunea vieții spre apogeu. În trenul nopții care se-ndreaptă spre infinit adu-ți aminte că viața noastră n-are sfârșit! În trenul vieții, fugind de sine pe-această stea, când porți prin lume, printre iluzii, dorința ta, când o să-ți pară că toți din juru-ți or murit, adu-ți aminte că viața noastră n-are sfârșit!

Adevărata Poezie Română Contemporană AS-NOAPTE, IISUS... de Radu Gyr As-noapte Iisus mi-a intrat în celulă. O, ce trist, ce înalt era Christ! Luna-a intrat după El în celulă și-L făcea mai înalt și mai trist. Mâinile Lui păreau crini pe morminte, ochii adânci ca niște păduri. Luna-L spoia cu argint pe veșminte, argintându-I pe mâini vechi spărturi. M-am ridicat de subt pătura sură: - Doamne, de unde vii? Din ce veac? Iisus a dus lin un deget la gură și mi-a făcut semn ca să tac... A stat lângă mine pe rogojină: - Pune-Mi pe răni mâna ta. Pe glezne-avea urme de răni și rugină, parcă purtase lanțuri, cândva... Oftând, Și-a întins truditele oase pe rogojina mea cu libărci. Prin somn, lumina, iar zăbrelele groase, lungeau pe zăpada Lui, vărgi. Părea celula munte, părea căpățână și mișunau păduchi și guzgani. Simțeam cum îmi cade tâmpla pe mână, și am dormit o mie de ani... Când m-am trezit din grozava genună, miroseau paiele a trandafiri. Eram în celulă și era lună, numai Iisus nu era nicăiri... Am întins brațele. Nimeni, tăcere. Am întrebat zidul. Nici un răspuns. Doar razele reci ascuțite-n unghere, cu sulița lor m-au împuns. - Unde ești, Doamne? – am urlat la zăbrele. Din lună venea fum de cățui. M-am pipăit, și pe mâinile mele am găsit urmele cuielor Lui...

Adevărata Poezie Română Contemporană NU-S VINOVAT FAȚĂ DE ȚARA MEA ! de Andrei Ciurunga La ora când cobor, legat în fiare, să-mi ispăşesc osânda cea mai grea, cu fruntea-n slavă strig din închisoare: – Nu-s vinovat faţă de ţara mea! Nu-s vinovat că mai păstrez acasă pe-un raft, întâiul meu abecedar şi că mă-nchin când mă aşez la masă, cuviincios ca preotu-n altar. Nu-s vinovat că i-am iubit lumina curată cum în suflet mi-a pătruns, din via dată-n pârg sau din grădina în care-atâţia şerpi i s-au ascuns. Nu-s vinovat că-mi place să se prindă rotundă ca o ţară hora-n prag, sau c-am primit colindători în tindă, cum din bunic în tată ne-a fost drag. Nu-s vinovat că toamnele mi-s pline cu tot belşugul, de la vin la grâu, şi c-am chemat la praznic pe oricine, cât m-am ştiut cu cheile la brâu. Dac-am strigat că haitele ne fură adâncul, codrii, cerul stea cu stea şi sfânta noastră pâine de la gură – nu-s vinovat faţă de ţara mea! Nu-s vinovat c-am îndârjit şacalii când am răcnit cu sufletul durut că nu dau un Ceahlău pe toţi Uralii şi că urăsc hotarul de la Prut. Pământul meu, cum spune şi-n izvoade, l-a scris pe harta lumii Dumnezeu, şi câţi prin veacuri au venit să-l prade îl simt şi-acum pe piept cât e de greu. De-aceea când cobor legat în fiare, împovărat de vina cea mai grea, cu fruntea-n slavă gem din închisoare: – Nu-s vinovat faţă de ţara mea.

Pelerinii Text și voce: Marius Ianuș Compozitor: Demetrio Siclari Aranjament muzical și acompaniament: Peter Grigorov PELERINII de Marius Ianuș Când trec, în faptul nopții, pelerinii, cu bărbile ca niște nori de vată, îmi umple inima izul iubirii și mă ridic în mine ca-ntr-o poartă. Ei merg prin bezna nopții către Tine, înfruntă viața către altă viață, ei merg șovăitor pe serpentine sperând s-ajungă dis-de-dimineață. Ei merg cu pumnii încleștând metanii, se duc într-o tăcere ireală… În urma lor șonticăie jelanii și se închină umbrele de smoală. Și văd în chinul lor căderea noastră, văd în amarul lor păcatul meu, văd cum îmi poartă crucea pe la poartă și pentru toate am greșit doar eu… Și cad și eu în rugăciune-n mine, mă duc cu ei spre zările de vată, arunc la coș minciuni și trambuline și mă îndrept spre lumea Ta curată. Când trec pe cerul nopții pelerinii, cu bărbile ca niște nori de vată, îmi las nevoile și mărăcinii și mă îndrept și eu spre tine, Tată. Inima mea Te vrea în ea. Dă-i viața Ta, că să poată iar zbura. Inima mea Te vrea în ea, să simtă-n ea curăția Ta de nea.

Adevărata Poezie Română Contemporană NE VOM ÎNTOARCE ! de Radu Gyr Ne vom întoarce într-o zi, Ne vom întoarce neapărat. Vor fi apusuri aurii, Cum au mai fost când am plecat. Ne vom întoarce neapărat, Cum apele se-ntorc din nori, Sau cum se-ntoarce, tremurat, Pierdutul cântec, pe viori. Ne vom întoarce într-o zi… Si cei de azi cu paşii grei Nu ne-or vedea, nu ne-or simţi, Cum vom intra încet în ei. Ne vom întoarce ca un fum, Uşori, ţinându-ne de mâini, Toţi cei de ieri în cei de-acum, Cum trec fântânile-n fântâni. Cei vechi ne-om strecura, tiptil, În toate dragostele noi Si-n cântecul pe care şi-l Vor spune alţii, după noi. În zâmbetul ce va miji, Si-n orice geamăt viitor, Tot noi vom sta, tot noi vom fi, Ca o sămânţă-n taina lor. Noi cei pierduţi, re-ntorşi din zări, Cu vechiul nostru duh fecund, Ne ‘napoiem şi-n disperări Si-n răni ce-n piepturi se ascund. Si-n lacrimi ori în mângâieri, Tot noi vom curge zi de zi. În tot ce mâine, ca şi ieri, Va sângera sau va iubi… (Lectura: Marius Ianuș)

Suflet Ortodox de Marius Ianuș Muzica: Walter von der Vogelweide Chitară: Henrique Gomes Voce: Autorul Chiar aici, în viața noastră, printre umbre și-amăgiri, e și Slava cea cerească și Iubirea din iubiri. Suntem floare de cuvânt venită din tainic gând scris pe al morții mormânt. Vino, Doamne, între lucruri, să ne dai, din tot ce ai, bucuria unor fluturi şi lumina Ta din Rai. Suntem oameni de pământ, dar ne-o dat Hristosul Sfânt viață veşnică şi cânt. În Lumina Feței Tale şchiopătăm spre Paradis, am găsit în noi o cale, că ne-ai scris în minte-un vis. Suntem fii născuți din Cer foi de acatistier, încercate-n văi de ger. Vino, Doamne-n viața noastră să ne dai, din tot ce ai, România Ta cerească, cu lumina ei de Rai. Suntem floare de cuvânt venită din tainic gând scris pe al morții mormânt. Suntem fiii suferinței de pe crucea Lui Hristos, mărturiile Credinței din pământul cel de jos. Suntem lut salvat prin Har, inimi de mărgăritar, dobândite doar prin dar. Ne susține o minune, ne adulmecă o fiară, suntem foi de rugăciune, diminețile din seară. Suntem suflet ortodox, fluture ieşit din cocs, inima neamului nost.

Adevărata Poezie Română Contemporană UN ULTIM SFAT de Constantin Oprișan Să nu te-ntorci din cale când Duhul Rău te minte, Căci vei rămâne pururi în a Sodomei carceri; Prin fier, prin foc, prin apă, dar numai înainte, Căci drumurile-n spirit nu suferă întoarceri! Să mă întorc mai bine la oi, să mă retrag. Din lumea lor vândută pe treizeci de arginţi Voi paşte în tăcerea pădurilor de fag Asinii filosofici şi turmele cuminţi. În inima pădurii voi întâlni o fată Şi inima-mi va bate ca-n ceasul cel mai sfânt. Ne va cuprinde-n braţe tăcerea-nmiresmată Şi-om adormi-n sărutul nostalgicului vânt. Or să mă strige zeii bătrânului Homer, Pe creştet îmi va trece mai falnic Orion Şi voi uita, când urcă Pleiadele pe cer, De lumea lor cu soare şi stele de neon. Va strânge Parmenide din cosmicul decor Durerea lui perfectă în sfere de cleştar, Uitându-mă ca-n unda albastrului izvor, Voi ignora roboţii şi porcii de metal. Târziu, doinind povestea amarului trecut, Voi fredona refrenul metalicei jivini, Va da din cap, uimită de basmul necrezut, Nevinovata turmă şi scepticii asini. Când ochiul nu mai vede şi drumul pare-nchis, Iar duhul îndoielii spre-ntoarceri te împinge, Închide ochiul searbăd şi-aruncă-te-n abis, Lovind cu pieptul moartea – şi sigur vei învinge. * Să te ridici mai tare din orice prăbuşire, Săgeţi de fier să-ţi fie cuvintele temute, Ştiinţa ta: credinţa, iar forţa ta: iubire; Să-ţi faci din geniu spadă, iar scutul din virtute. Acesta fie sensul victoriilor tale, Când porţi povară trupul, durerea drept hotar, Când lutul te constrânge cu legi materiale, Să sfarmi cu geniul liber păcatul necesar. În cântul tău să legeni al lumilor mister, Prin el să treacă-n freamăt al geniilor zvon, Materia pătrunsă în inima-i de fier Să cadă în genunche, ca-n vechiul Ierihon. Trecând din nou prin lume spre câmpul tău cu stele, Vei întâlni aceeaşi sodomică dugheană. Ieşi-vor Ehrenburgii din nou de sub tejghele, Turbarea să-şi ascundă lingându-te în rană. Ştiu că le ştii comerţul şi rostul lui ţi-e clar, Şi taina lui sinistră, şi cinicii stăpâni, Dar ca să nu pierzi drumul, un sfat ţi-e necesar: Înconjură taverna şi haitele de câini. Te vor primi jupânii cu rânjetul spurcat, Îţi vor zâmbi clienţii, te vor striga Zola, Lingându-şi murdăria vărsată din ficat.... Tu treci pe lângă dânşii şi mergi spre turma ta! Şi iarăşi ghilotinei vei trece pe sub dinţi, Iar semnele căzute le vei găsi în praf; Îşi va suna zaraful tociţii lui arginţi... Tu să n-atingi arginţii, ci scuipă-l pe zaraf! Într-un amurg nostalgic, când soarele pe culmi Va săruta pământul uitându-se-napoi, Se vor ivi din zare pădurile de ulmi Şi dulcele Psychaion, cu turmele de oi. Atunci ţi-o pare clipa mai grea ca niciodată Şi tot mai grea e fruntea, şi ochii tot mai grei; Şi frînt vei sta, când noaptea se lasă-nmiresmată, Să-i sorbi parfumul paşnic sub crengile de tei. Dar mieii albi, simţindu-ţi prin întuneric pasul, Îţi vor vesti venirea în codri de stejari Şi turmele vor crede, îţi vor cunoaşte glasul, Şi-abia văzând, vor crede şi scepticii măgari. Vei regăsi toiagul şi gluga de oier, Păstrate ca relicvă alături de caval, Şi cântul va începe şi va urca spre cer, Sfios ca începutul şi trist ca un final. Din ce în ce mai plină suna-va melodia, Mai grea de înţelesuri cu fiece cuvânt, Şi nopţi la rând pe câmpuri va plânge bucuria Născută din întâiul şi ultimul tău cânt. Şi-n seara cea mai lină, când stele tremurând, Din ape, nestemate, şiragurile-şi scot, Vei levita. Pădurea te va privi urcând Şi, dând din cap, măgarii vor înţelege tot. Iar turma, biata turmă va şti că eşti plecat, Şi tot pe drumul galben te-o aştepta să vii, În marea ta iubire crezând nestrămutat, Şi sufletul ei singur va plânge pe câmpii. Cu dolii de cerneală, taverne sodomite Vor încerca să mintă că ai murit, şi iar Se vor trudi să lege, cu panglici mâzgălite, De alba ta cămaşă comerţul lor murdar. Verlainii şi Baudelairii, sorbind mai grea otravă, Şi-or scărpina păduchii, strivindu-i sub călcâi, Şi lacrimi mai amare din fierea lor bolnavă Şi-or stoarce, ca să-ţi facă din ele căpătâi. Tu tot mai jos lăsa-vei pământu-ntunecat, Prin pulberea de stele urcându-te senin; Va mângâia lumina obrazul tău curat Şi colbul de luceferi cămaşa ta de in. Şi dacă vreo ispită te va-ndemna să-ntorci Privirea ta şi gândul o clipă înapoi, Vei revedea cu scârbă pe umaniştii porci Râmând în picătura imundă de noroi. De sus, privind mocirla prin care ai trecut, Ca de un vis de groază te-o trece un fior, Îţi vei desprinde ochii şi gândul de pe lut, De tot ce-a fost acolo simţindu-te uşor. Tu tot mai sus urca-vei, de geniul tău purtat, Lăsând în urmă aştrii, cenuşă tot mai fină; Foşnirea lor s-o şterge în sufletu-mpăcat Şi vei intra – scânteie – în marea de lumină. ________________________________ * Atenție! Acesta nu este un îndemn la sinucidere. Poetul vorbește despre călătoria spitituală care este viața sufletească a omului. Recită: Marius Ianuș - yanush.wordpress.com

Adevărata Poezie Română Contemporană TRĂIESC FLĂMÂND de Valeriu Gafencu Trăiesc flămând, trăiesc o bucurie, Frumoasă ca un crin din Paradis, Potirul florii e mereu deschis Şi-i plin cu lacrimi şi cu apă vie; Potirul florii e o-mpărăţie. Când răii mă defaimă şi mă-njură Şi-n clocot de mânie ura-şi varsă, Potirul lacrimilor se revarsă Şi-mi primeneşte sufletul de zgură, Atunci Iisus de mine mult Se-ndură. Sub crucea grea ce mă apasă sânger Cu trupu-ncovoiat de neputinţă, Din când în când din cer coboar-un înger Şi sufletul mi-l umple cu credinţă; M-apropii tot mai mult de biruinţă. Mă plouă-n taină razele de soare, Iisus m-adapă-n veci cu Apă Vie, Grăuntele zvârlit în groapă-nvie Cu haina îmbrăcat, de sărbătoare; Trăiesc flămând, trăiesc o bucurie. Sub flacăra iubirii arzătoare Din zori de zi şi până-n noapte-aştept, Te chem şi noaptea, ghemuit cu capu-n piept: Iisuse, Iisuse! Încet mă mistui, ca o lumânare. (Cântă: Măicuțele de la Mănăstirea Diaconești)

Adevărata Poezie Română Contemporană AMIN de Sergiu Mandinescu De-aş avea o pană de înger Şi cerneală de bezne, Poate că abia atunci mi-ar fi lesne Să mă adun din toate risipirile, Să-mi scriu amintirile Şi să spun tuturor de ce sânger. Era o noapte jefuită de stele... La fereastra nădejdii – zăbrele, La uşa salvării – lăcate, Iar frunţile noastre palide înnoptaseră toate. Când, deodată, din mijlocul nostru Izbucni, ca o flacără neagră, ura. Focul ei a topit într-o clipă Gând, suflet, aripă – Toate din tot – şi n-a mai rămas decât zgura. Baroase cumplite zdrobiră tăcerea În cioburi de răcnete mari cât durerea. Ţăndări din sufletele noastre au ajuns până la cer. Martirii ardeau pe ruguri de ger... Atât de cumplite au fost suferinţele, Atât de năprasnică urgia, Încât în noaptea aceea unii şi-au pierdut minţile, Alţii şi-au pierdut veşnicia. Într-un târziu toate sufletele zăceau sfărâmate. Ah, amintirea asta ca pe o roată mă frânge! Pe jos erau risipiţi creiţarii de sânge, Plata atâtor păcate. Dintre cei care au trecut pe acolo, numai morţii trăiesc. Iată, de pildă, eu – umblu, vorbesc, Asemenea lui, aşijderea ţie, Dar viaţa mea nu-i, nu-i, prietene, decât o moarte vie. Ah, Doamne, iată-mă aici, la ceasul comorilor, Îmbrăţişându-mi lespedea de patimi şi chin. Aştept îngerul zorilor, Aştept Învierea, În numele Tatălui şi-al Fiului, şi-al Sfântului Duh, Amin! (Sursa: http://pitestiprison.org/mip--sergiu-mandinescu.html Lectura: Marius Ianuș)

Și cum ar fi să te întorci acum? de Marius Ianuș - yanush.wordpress.com Și cum ar fi să te întorci acum, când ziua vieții se-adumbrește-a noapte ? Când anii tăi s-or prefăcut în scrum, când anii mei s-or prefăcut în șoapte ? Eu te-aș privi acum c-un fel de teamă, cu sentimentul c-o să pleci curând, că-n fiecare suflet e o dramă și-n fiecare viață-i un mormânt… Eu te-aș privi acum c-un fel de milă, că te-ai lăsat târâtă tot mai jos… Și m-aș gândi că am și eu o vină că nu te-am îndreptat către Hristos. Dar cum ar fi să te întorci acum, când ziua vieții se-adumbrește-a noapte ? Când anii tăi s-or prefăcut în scrum, când anii mei s-or prefăcut în șoapte ? Eu te-aș primi ca pe un fel de rană pe care-aș obloji-o prin cuvânt… În fiecare suflet e o dramă. În fiecare viață-i un mormânt.